Meir vindecându-mi viața și vederea


Cu tine. Solitudini Calameo 30082016

Eticul şi Ich habe nur die Funktion, auf Wirklichkeiten hinzuzeigen Martin Buber Este experienţa ta Funcţia mea constă numai în a arăta realitatea. Martin Buber 1 Promenada amintirilor - fragment - Mă plimb pe aleea amintirilor mele, oprindu-mă, din când în când, în faţa tablourilor înşirate pe pajiştea vremii, precum hainele, la uscat, după o baie în răcoarea undelor.

La fel ca şi pe acele bucăţi vestimentare, le-am scos, una după alta, le-am scuturat de surplusul cuvintelor redundante şi le-am lăsat să se prezinte cititorului singure. Pictate au fost de persoanele întâlnite pe parcursul istoriei modeste a vieţii mele, începând încă din copilărie.

meir vindecându-mi viața și vederea

Pe vremea în care eu urmam ciclul elementar, învăţatul acestei limbi era interzis. Mereu îmi spun că aceasta nu era vina Timişoarei, ci a unui sistem care se temea de orice deschidere. O primă încercare de a-mi însuşi această limbă am făcut-o în copilărie. Mă văd seara pe strada Preyer, care se întindea, lungă şi îngustă, urmând liniile de tramvai 2 adâncite în pardoseala străzii.

meir vindecându-mi viața și vederea

Felinarele, care catapultaseră cândva Timişoara în fruntea Europei, dăruiau o lumină slabă trecătorilor. În mod conspirativ, mă strecuram, la mâna mamei mele prin întunericul ce cum să îmbunătățiți exercițiul vizual deschidea în faţa noastră.

Aşa târziu nu fusesem încă pe stradă şi liniştea din jurul meu mă fascina. Apropierea mamei îmi dăruia siguranţă şi mă bucuram deja de întâlnirea care mă aştepta. Urmându-mi dorinţa, în ciuda interdicţiei, mama mă ducea acum la meir vindecându-mi viața și vederea mea ora de limbă ebraică. Se oprise în faţa unei porţi înguste de lemn. Uitându-se cu grijă în jur, a bătut la uşă şi a păşit prin intrarea îngustă şi întunecată.

O femeie subţirică, micuţă, al cărei păr roşu, bogat, îi încadrase parcă făptura, a ieşit în întâmpinarea noastră. Cu un zâmbet prietenesc, mi l-a prezentat pe viitorul meu dascăl, soţul ei, domnul Herşcovici.

Mi se părea un om foarte bătrân şi obosit. Ochii însă îi erau plini de blândeţe… da, doream să învăţ cu el ebraica.

Soarta nu mi-a permis însă să-mi continui lecţiile. După abia două ore predate, cei doi soţi şi-au ridicat paşaportul şi au plecat din ţară. Aşa crezusem mult timp. Adevărul nu este întotdeauna compatibil cu sufletul copilului. Acesta a fost doar începutul unui şir lung de despărţiri în viaţa mea.

O revedere nu mai era posibilă. Trenurile se puseseră în mişcare, ne părăseau… Numele celor plecaţi săgetează şi astăzi, ca păsările călătoare, prin cerul amintirilor mele. Este marţi, zi de piaţă, şi peste tot sunt căruţe cu cai, munţi de cartofi şi lubeniţe.

În aer se amestecaseră deja aromele şi gălăgia locului, în timp ce pe mesele de piatră se afla marfa pregătită pentru vânzare.

Ritualul îmi era cunoscut. Ştiam că meir vindecându-mi viața și vederea vom opri undeva, în faţa unei tarabe, şi mama va recădea în arta de a discuta, în cele trei limbi bănăţene cunoscute de ea, despre preţul stabilit. Era în elementul ei în această piaţă, unde îşi avea vânzătoarele preferate din Aradul Nou, Pecica şi din satele bănăţene învecinate. În primăvară, îmi cumpăra sparanghel şi căpşune, la începutul verii, mă bucura cu o legătură cu zece cireşe, în toamnă, mă copleşeau strugurii şi, în iarnă, varza murată.

Drumul spre relaţii interumane sănătoase

Fascinaţia emanată de o piaţă plină cu roadele recoltei este inconfundabilă. Ai senzaţia că te afunzi în cornul abundenţei. Şi eu îmi aveam în piaţă cunoştiinţele mele. Prunkl -Tante, de exemplu, care locuia în vecinătatea noastră, în conglomeratul căsuţelor scunde, galbene, ale unei curţi interioare. Uneori, fugeam la ea acasă, ca să cumpăr varză acră.

Mă întreb şi astăzi cum de-am reuşit să deschid poarta aceea grea de lemn. Piaţa ocupa întotdeauna mijlocul străzii şi continua, traversând liniile de tramvai, spre malul Begheiului.

Acolo se aflau femeile din satele şvăbeşti, cu brânză şi cârnaţi. Marfa era întotdeauna acoperită, cu mare grijă, cu un pansament alb, imaculat, şi era o plăcere să respiri acea aromă, care te făcea imediat flămând.

Piaţa nu trecea niciodată peste pod.

meir vindecându-mi viața și vederea

În faţa acestuia se termina şi lumea mea independentă, în care mi se permitea, şi la vârsta aceea fragedă, să mă mişc singură.

Dar ce varietate ascundea acest mic univers, strada mea! Lungimea şi 4 lăţimea ei mă înfiorau. În dimineţile când mergeam spre grădiniţă, eram convinsă că salcâmii îşi aruncau umbra răcoritoare pe asfaltul prăfuit al străzii doar pentru mine. Am fost, în mod sigur, un copil fericit, crescut în acest vârtej colorat al limbilor şi obiceiurilor.

Astăzi, însă, satele şvăbeşti, Timişoara sunt şi ele — la fel ca şi noi toţi — impregnate de fenomenul emigrării. Nici piaţa din Josefin nu mai este aceeaşi. Oamenii îşi lasă amprenta asupra locurilor în care trăiesc… luându-şi amprentele cu ei, la plecare… 5 Tabloul III — La gară Stăteam pe peron. În acele momente, nimic, dar absolut nimic, nu era romantic. Mă concentrasem asupra ochilor mei, având grijă să nu se adune lacrimile.

  1. Distanță vizuală clară
  2. Multe clădiri erau dărâmate în stradă și mulți oameni, dintre care unii cunoscuți, muriseră sub dărâmături.
  3. Mai poate avea ea încredere?
  4. Georgiana Dorobanţu.
  5. (PDF) Drumul spre relaţii interumane sănătoase | Manuel Ionut Dan - dentisttimisoaraa.ro
  6. Октопауки могли бы подписать этот документ - не будь они столь нравственными существами, - чтобы выиграть время.

Nu se mai cuvenea, la vârsta mea, să plâng aici, în faţa tuturor. Aveam 13 ani şi jumătate şi această jumătate de an îmi era importantă, căci marca diferenţa de vârstă faţă de verişoara mea, care era în ajun de plecare. Nu ne uitam unii la alţii. Fiecare îşi avea rolul în acest scenariu, jucat pe acest peron din oraşul meu natal. Noi toţi eram născuţi aici. Niciunul din noi nu făcuse încă o călătorie în străinătate. Tata tocmai ridicase ultima valiză şi o înmâna unchiului meu.

Mă uitam la el.

Cum să repari vederea fără ochelari acasă

Corpul lui sportiv, ochii întunecaţi şi părul ondulat atrăgeau meir vindecându-mi viața și vederea privirile în direcţia lui. Nu însă în acest tablou de despărţire. Înghesuiala din faţa uşii vagonului nu îngăduia astfel de priviri ascunse.

meir vindecându-mi viața și vederea

Eu eram ocupată cu încercarea de a-mi impregna toate aceste feţe în memorie. Tristeţea şi grija ce se oglindeau în trăsăturile mătuşii mele, mult prea palidă acum, chiar şi pentru o femeie blondă, erau evidente. Se povestea despre ea că avea harul dansului. Aşa şi-a întâlnit marea iubire… Ambii făceau parte dintre dansatorii care, toată viaţa, dansează cu un singur partener, indiferent cum cântă orchestra şi cât de greu devin paşii.

Ochii, de o culoare clară, albastră, ai unchiului meu priveau căutători în jur. Nu lipsea nimeni.

Martin Rees: Can we prevent the end of the world?

Călătoria, marea călătorie, putea începe. Degeaba am încercat să mai schimb o privire cu verişoara mea. Cuprinsă de bucuria şi excitaţia de dinaintea unei călătorii, nu s-a mai uitat în jos, spre peron. O clipă i-am mai văzut cele două gropiţe din obraji. Zâmbea şi cârlionţii blonzi ai părului ei păreau deja să fi început călătoria.

Undeva, sub ramele ferestrei, trebuia să se găsească şi fratele ei mai mic, verişorul meu, mezinul întregii familii.

Vindecarea sufletului unei femei – Joyce Meyer

Probabil se uita la el… capul îi era uşor plecat, iar buzele păreau să şoptească ceva. Uşurinţa cu care se îndepărta de noi m-a surprins, în timp ce trenul se punea greoi în mişcare, purtându-i cu el Apoi n-am mai văzut nimic. O carte hipermetropie adâncă mă învăluise.

Ea a reuşit să înghită până şi vocea mamei mele, pe care o vedeam alergând, plină de durere, lângă uşa vagonului. Apoi trebuie să fi dispărut şi ea, în adâncurile şerpuitoare ale vagoanelor, care îmi duceau fărâmele de viaţă, inocentele mele amintiri, cu ele. Presupun că-i dădea încă, în compartiment, ultimele sfaturi fratelui ei mai mic, pentru care se simţea răspunzătoare. Până la Bucureşti, fiindu-i alături până la decolarea avionului, avea timp suficient.

Astăzi am tendinţa să cred că ochii mei au rămas deschişi doar pentru a fi capabili să reţină aceasta ultimă imagine a unei familii destrămate.

Aceasta a fost prima despărţire în sânul familiei noastre, din şirul nesfârşit care i-au urmat de-a lungul vieţii mele, despărţiri ce se iveau, din nou şi din nou, aidoma capetelor nou-crescute ale zmeului din basme. Doar că aceasta meir vindecându-mi viața și vederea era realitatea şi nu o ţară din poveşti… 7 Tabloul IV — Ziua de naştere Din nou o zi de naştere şi nu una oarecare, ci a prietenei mele de-o viaţă. Este greu de imaginat că, în zilele noastre, când străzile… oraşele se golesc —căci lumea pleacă — şi apoi se populează din nou, căci lumea vine… da, repet… este foarte greu de imaginat că, în aceste timpuri pline de mişcare, de migrare, de transmutare dintr-un loc în altul, există încă posibilitatea de a celebra ziua de naştere a unei prietene de-o viaţă.

Mult mai uluitor este însă faptul că te mai duci să o sărbătoreşti, deşi ea este de mult plecată… în alt oraş… în altă ţară… Masa este decorată festiv şi locul meu, de ani de zile, acelaşi. Rolul meu este clar definit.

Aştept să mi se aducă tortul de nucă, la fel ca şi în anul trecut, la fel ca şi în toţi aceşti ani de când ea emigrase… zece, între timp?

Bunica ei abia mai vede, dar tortul acesta baroc, vienez, îl pregăteşte Ce este slăbiciunea vizuală fiecare dată… şi când te gândeşti că eu, în toţi acei ani, în care sărbătorisem încă împreună, nici nu-l gustasem… preferându-i în loc un castravete murat, acru precum gândurile mele acum, când suntem aici, în camera ei, şi sărbătorim în două… bunica ei şi cu mine… Privirea mea se opreşte un moment între furculiţa ridicată şi raza miopie cum să previn lumină care intră prin ferestra deschisă, atingând, ca într-o uşoară mângâiere, plicul rezemat de rama unei fotografii, aflată pe comoda din sufragerie.

Literele mari, meir vindecându-mi viața și vederea, roşii stau în faţa mea. Nu-mi vine să- mi cred ochilor. Tabloul V — Revelion 31 decembrie Sărbătorim, cu prietenii împreună, apropierea noului an. Câteva ceasuri încă şi orologiul, cu cele 12 bătăi ale sale, ne va propulsa în timp, în această dimensiune atât meir vindecându-mi viața și vederea greu de definit şi încă mult mai dificil de înţeles.